Pandemia de COVID-19 nu a schimbat doar modul în care oamenii se raportează la sănătate, ci și felul în care caută informații medicale. Pentru milioane de persoane, primul contact cu o problemă de sănătate nu mai este cabinetul medical, ci telefonul mobil. Simptomele sunt introduse pe Google, explicate pe TikTok, discutate pe Facebook și reinterpretate pe Instagram. În acest nou ecosistem digital, medicii și profesioniștii din sănătate au devenit uneori nu doar specialiști, ci și creatori de conținut, formatori de opinie și, uneori, lideri carismatici ai comunităților online.
Această transformare a produs o schimbare majoră în comunicarea pentru sănătate. Dacă în trecut informația medicală circula predominant prin instituții și publicații academice, astăzi ea este filtrată prin algoritmi, emoții, storytelling și logicile platformelor sociale. În multe cazuri, succesul unui mesaj nu mai depinde exclusiv de corectitudinea sa științifică, ci de capacitatea lui de a capta atenția, de a produce emoție și de a genera distribuire.
Acest context a favorizat apariția unui fenomen complex: medicul-content creator. Unii dintre acești creatori reușesc să traducă informații dificile într-un limbaj accesibil și educativ, contribuind la creșterea alfabetizării în sănătate. Alții însă simplifică excesiv, dramatizează sau chiar propagă informații înșelătoare, teorii conspiraționiste și mesaje alarmiste. Iar atunci când sursa dezinformării este percepută drept autoritate medicală, impactul poate fi mult mai mare decât în cazul influencerilor fără pregătire de specialitate.
În acest nou spațiu digital, comunicarea medicală nu mai poate fi analizată doar prin prisma corectitudinii informației. Devine esențial să înțelegem cum este construit mesajul: ce emoții folosește, cât de clar este, cât de creativ, cât de ușor poate fi procesat și cât de mult ajută publicul să „dea sens” informației medicale. Conceptul de sensemaking dezvoltat de Karl Weick (1995) este relevant aici: oamenii nu caută doar informații, ci explicații coerente care să reducă incertitudinea și anxietatea.
Problema este că social media recompensează adesea intensitatea emoțională, nu rigoarea epistemică. Mesajele care promit „adevărul ascuns”, „ce nu îți spune nimeni” sau „pericole ignorate de medici” au adesea performanțe mai bune algoritmic decât explicațiile echilibrate și nuanțate. Astfel apare tensiunea dintre creativitate și claritate: cu cât un mesaj este mai spectaculos și mai emoțional, cu atât există riscul să devină mai puțin precis și mai ambiguu.
În literatura actuală, creativitatea este frecvent asociată cu eficiența comunicării educaționale (Mayer, 2009). Totuși, în comunicarea medicală digitală, creativitatea poate avea două direcții distincte:
- creativitate funcțională: care facilitează înțelegerea;
- creativitate obfuscatorie: care produce confuzie, dramatizare sau pseudo-explicații.
La fel, claritatea nu înseamnă automat adevăr. Un mesaj poate fi foarte clar ca structură și totuși profund greșit din punct de vedere medical. Din acest motiv, claritatea trebuie analizată pe două niveluri:
- claritate de procesare: cât de ușor este de urmărit mesajul;
- claritate epistemică: cât de corectă și verificabilă este informația.
În România, această discuție este cu atât mai importantă cu cât nivelul alfabetizării în sănătate rămâne redus, iar neîncrederea în autorități medicale și instituții este ridicată. În acest vid de sens și încredere, influencerii medicali devin intermediari între știință și public. Ei pot funcționa ca educatori, alarmiști sau promotori ai conspirațiilor, iar diferența dintre aceste roluri este adesea subtilă și greu de evaluat de către publicul larg.
În următorii ani, una dintre cele mai importante provocări ale comunicării pentru sănătate nu va fi doar combaterea fake news-ului, ci construirea unor modele de comunicare care să fie simultan:
- clare;
- atractive;
- credibile;
- educative;
- compatibile cu logica social media.
Referințe
- Eisenberg, E. (1984). Ambiguity as strategy in organizational communication.
- Gorman, S., & Gorman, J. (2016). Denying to the Grave.
- Kress, G. (2010). Multimodality: A Social Semiotic Approach to Contemporary Communication.
- Mayer, R. (2009). Multimedia Learning.
- Rothkopf, D. (2003). “When the Buzz Bites Back: The Infodemic”.
- Sweller, J. (1988). Cognitive Load During Problem Solving.
- Weick, K. (1995). Sensemaking in Organizations.